Pizzeria Primăverii
(locul nostru unde împărţim aceeaşi pizza cu prieteni buni, foşti colegi de liceu, bem bere întindem mozzarela fierbinte şi poveşti, multe, neacademice)
Sâmbătă seara restaurantul era aproape plin, o domnişoară ne îndrumă la o masă după un paravan îmbrăcat în liane artificiale, undeva mai aproape de tejgea. Mihai îşi atârnă de colţul scaunului casca plină de musculiţe moarte şi urme de stropi fini uscaţi pe hublou, George îşi scoate dintr-un rucsac imens, agenda şi face câteva notiţe în mare viteză. Eu încă mai eram ameţită de frânele puse mereu imprevizibil de George, partenerul meu de Kawasaki, în urma cărora îmi izbeam, inevitabil casca de casca lui; mi-am pus o bandană pe cap, pentru a nu mă incomoda părul ciufulit din strânsoarea căştii şi-am comandat pentru toţi bere neagră, cel mai bun remediu pentru creierii noştri zduncinaţi.
În jurul nostru fitze, mam’miţe, domni Goe, blonde, roşcate, brunete cu fese trase-n colanţi, domni cu fulare aruncate peste umeri şi franjuri gâdilând sosuri dulci, iuţi, aromate, aburi de usturoi pe baghete prăjite excitându-ne papilele gustative. Ne terminăm primul rând de bere, mai cerem unul, continuăm cu glume şi ironii, bancuri pe teme politice sau de la muncă. Mihai îşi mai întindea din când în când pantalonii de piele, parcă mereu prea strâmţi. L-am provocat să-mi spună despre câteva cazuri intresante, el fiind doctor pediatru. După câteva povestioare, începuse să-mi pară rău că l-am provocat. Erau prea triste şi dure. Tind să cred că pediatrii sunt unii dintre puţinii doctori care mai au suflet, pentru că el povestea cu lux de amănunt, accentuând pe laturile sentimentale, suferinţele părinţilor, unii dintre ei puşi în situaţia de a asista, la suferinţele copiilor, unii fără şanse de supravieţuire.
Gândeam acum, după toate cele povestite, dacă să mai fac sau nu copii şi ca să schimb puţin nota încruntată arunc o glumă spunând că oricum n-aş putea să fac niciun copil cu George, pentru că el ar fi în stare, în plin act al plăcerii să mă oprească doar ca să-şi mai ia nişte notiţe, probabil şi copilul l-ar creşte tot cu agenda în mână. A urmat o şarjă de râsete la care chipurile şi George a participat, abandonând pentru câteva clipe scrisul.
Am mai sporovăit puţin, dar mai pe scurt, monopolul narativ al lui Mihai, ne cam tăiase elanul de a mai povesti dintr-ale noastre, aşa că ne-am spus şi noi câte puţin din realizările personale. George despre câteva cazuri de sinucidere prevenite cu succes de el, prin natura meseriei lui de psiholog şi eu despre ultima expoziţie de grafică digitală din care nu mi-am scos mare profit. „Trăiască Photoshopul, tableta mea Wacom şi creionul magic!” mă trezesc spunând eu patriotic. George şi Mihai mă priveau cu ochi mari, neîţelegând nimic. Cred că am reuşit să-i încurc, pentru că a urmat un moment de vreo 5 minute de pauză, timp în care eu am desenat câteva cerculeţe pe condesul halbei şi George a mai notat ceva în agendă. De la al trei-lea rând de bere ne scuturăm pe rând de impresii şi ne hotărâm să depănăm amintiri din experienţa noastră imaginară într-un spital de TBC-işti. Era o practică de-a noastră mai veche prin care experimentam povestitul la comun şi din mers a tot felul de întâmplări ciudate.
În spital
(coridoare lungi cu pereţi decojiţi, printre scoame, bacili Koch petreceau în voie bând şampanie cu limbi de privighetori oxigenate)
Mergem la pas cu gândacii de bucătărie, adaptaţi incredibil de bine la viaţa de spital. Se spune că pot fi dresaţi, că au memorie bună, învaţă repede; i-am surprins salivând la mirosul chimic de supă instant şi deja ne simţeam sub limbi o invazie apoasă, gândindu-ne la supa de acasă.
O asistentă bucălată, mică de statură, cu ochi de zombi şi fund-gogoşar se opreşte în faţa noastră, îşi trage sutienul peste formele balonate pătrunzând degelele crenvuşti printre nasturii halatului
– Voi sunteţi studenţii nu-i aşa?
Am dat din cap afirmativ.
–Nu ştiu de ce v-au trimis aici dar o să faceţi o practică pe cinste! râde larg, în colţul gurii sclipindu-i o măsea aurie
– Mai bine ieşiţi afară şi luaţi o gură de aer, eu o să las vorbă infimierei să vă pregătească o cameră. Am înţeles că sunteţi din provincie şi nu aveţi unde să staţi, şi-apoi o săptămână în Bucureşti v-ar arde rău la buzunare. Ne-nţelegem noi!
Ultimele cuvinte ne făceam că nu le înţelegem, deşi îşi freca sugestiv buricul degetului mare cu arătătorul.
În curte
Facem cunoştinţă cu Grigore şi prietenii lui. Toţi aveau un aer de câini maidanezi. Un damf de chiloţi nespălaţi ne agresa nările. Povestesau cât de fericiţi sunt, la Pneumofiziologie, mâncare bună, asistente bune, că după 20, ora la care doctorul de gardă şi asistenta le aplica tratamentul, ăia mai pe picioare, puteau sta acasă liniştiti până a doua zi, dimineaţa. Unu’ dintre ei scoate o sticluţă de plastic pătrăţoasă cu vodka, dă trei guri pe gât şi o împarte, frăţeşte, cu celalţi. Spuneau că e cel mai bun dezinfectant.
Totul a fost în regulă până când Grigore, cu un aer de prietenie de când lumea, ne cere o ţigară. Ne facem că n-avem, simulăm o verificare de buznare, goliciunea lor şi ridicăm din umeri. Parcă intuindu-ne drăceasca zgârcenie ne tratează c-un blestem:
– Să vă ardă vouă gâtul după un pahar cu apă aşa cum îmi arde mie gâtul după o foaie de tutun, a dracului moldoveni!
Ştiam, de la prietenii lui, că tocmai îşi terminase pachetul cu jumate’ de oră înainte şi nu mai trebuia să aştepte decât vreo 3 ore până să poată ieşi din spital. Încurcaţi de situaţie şi mai ales de privirile câineşti ale bolnavilor, ne retragem, sub pretext că ne aşteaptă catastife întregi despre macrofage, caverne tuberculoase şi alte nebuloase Redeker, în realitate de-abia aşteptam să ne vedem în camera noastră la o ţigară bună.
Salonul 40
Ne aştepta o cameră răcoroasă cu patru paturi aliniate două pe stânga şi două pe dreapta, separate pe mijloc de câte o noptieră gălbuie metalică. Pe tavan un neon care la fiecare 5 minute pâlpâia enervant, vreme de un minut. Infirmiera care ne-a condus până acolo spunea că e o onoare pentru noi, salonul 40 fiind, de fapt, cel mai curat şi că de obicei aici sunt internaţi TBC-iştii ăia mai „dăştepţi”. După ce infirmiera a plecat, fără să-şi fi satisfăcut necesitatea ungerii degetelor cu verzişori, gândeam dacă să ne aşezăm, ce să atingem, să ne băgăm sau nu în paturile cu cearşafuri scorţoase mirosind totşi a clor. Una peste alta am uitat de inconvenient şi ne-am întins la vorbă până pe la vreo 2 noaptea. Din când în când, brize de aer cu aromă de gazon proaspăt tuns intrau pe geamul deschis tăind timid norii de tutun. După multe ore de palavrageală, fumat şi mâncat alune o sete cruntă ne păleşte, efect întărit şi de supa sărată servită amiază la cantina spitalului. Ne-am uitat în jur, nici urmă de apă, chiuvete, pahare sau orice recipient în care s-ar fi putut ţine, chiar şi imaginar, licoarea ordinară. Pe hol nicio bucătătărie sau toaletă. Îi cerem infirmierei de gardă o sticlă cu apă. Nu ştiu dacă ne vedea bine pentru că avea pleaopele umflate de somn, aproape lipite, dar şi-a găsit puterea de a da negativ din cap. Ne-a aratat cu degetul uşa. Cu greu ureşte şi câteva vorbe:
–De la cişmeaua de-afară. E acolo, lângă baracă, o găleată şi o cană de tablă. Să nu beţi din cană ci direct din găleată. Vă descurcaţi voi, doar sunteţi băieţi dăştepţi. Mihai îi mulţumeşte cu un compliment şulfit, cum c-ar fi un înger salvator pentru noi chinuiţii de monstrul setei.
Dimineaţa, pe la 10, ne trezim cu Grigore în pragul uşii, rânjind. Balansa ştrengăreşte, în mâna dreaptă, găleata din care băusem ca vitele.
–V-am spus eu că o să dea peste voi blestemul setei. Aţi băut din găleata asta, nătângilor şi noi facem în fiecare zi concurs de scuipături în ea şi pleacă satisfăcut, cu mers sprinţar.
În pizzerie
Distracţie mare, vocilea noastre zgomotoase, trepidau rafturile cipsuri, băuturi şi alte de-alea. Simulam, care mai de care, mai zgomotos, câte o criză tabacică şi după vreo două scurte concerte de tuse, dăm să mai cerem încă un rând de bere. În jurul nostru pizzeria părea bântuită deşi nu era decât vreo 9 seara. Nu apuc bine să ridic mâna, că ne trezim luaţi pe sus de braţe negre zimţate, body guarzi, cu feţe hexagonate, aruncându-ne în stradă. Zburau după noi pe rând gecile, căştile, rucsacurile, agenda lui George… (pixul n-a mai apărut).
–Să vă mai pună mama naibii să mai călcaţi pe-aici, TBC-iştilor! zice unul dintre ei
–O să beţi cu curul berea, vă dau şi-un pai, dacă aveţi tupeu să mai intraţi! completează colegul lui.
Alţi doi chitinoşi ne priveau din pragul pizzeriei, mângâindu-şi sfidător bulanele.